O competiție cu bucluc

Este o zi frumoasă de iarnă. Mă chinui să îmi țin echilibrul pe gheața lucioasă. . Simt o ușoară bătaie pe umăr și un alt domn mă ia de sub braț și mă îndrumă spre primul pasaj. Mi se pune o cagulă pe cap. Văd doar lumină din când în când prin țesătură. După 10 minute de când sunt ghidată să merg,mi se ia cagula și mă aflu față în față cu 2 domni care încep să îmi vorbească într-o română stâlcită. Îmi spun că sunt filată de 2 luni de organizația secretă din care fac parte. Eu și încă 9 persoane am fost selectate pentru a participa la o competiție și premiul cel mare este dobândirea statutului de membru cu drepturi depline al organizației lor. E prima dată când aud de așa ceva și sunt sceptică, dar le fac jocul. Peste 3 luni va trebui să particip la un concurs cu 7 probe care se bazează pe rezistență, cultură generală, agilitate, strategie. Cea din urmă probă și cea mai importantă este aceea în care va trebui să îmi înfrunt fricile cele mai mari, 3 la număr.

după 3 luni…

Și totuși, stau să mă gândesc… Nu am completat nici un chestionar, nu știu ei care-s fricile mele. Dar gândul la competiția asta fictivă mi-a dat un impuls. Știu că e o farsă, dar inexplicabil mi-am schimbat viața complet. Acum mănânc sănătos, mi-am “lucrat” mintea și corpul. Acum 3 luni datul jos din pat era sport extrem, însoțit cu surle și trâmbițe de genunchi care pocnesc, de glezne ruginite și de văicăreală datorată durerii de spate. M-am antrenat în fiecare dimineață, am facut jogging, am ridicat greutăți, am trecut de curse cu obstacole cu ochii închiși, am rezolvat probleme de gândire. Mi-a fost dor de spiritul acesta de aventură.

Astăzi 31 martie mă trezesc la ora 6. Afară este beznă și uitându-mă pe geam observ niște umbre. Îmi joacă imaginația feste. Mă echipez pentru alergat și pornesc. Pe stradă nu este nici urmă de activitate. După 5 minute ajung fără să-mi dau seama pe strada pe care i-am văzut pe cei doi domni prima dată. Îi zăresc în același loc. Cu coada ochiului dau de o mare de oameni strânsă la o linie de start.

Primesc o brațară cu tracker. La sunetul de start, mă cuprinde adrenalina și dau tot ce e mai bun pentru a îi depăși pe cei 9 din fața mea. Nu este o coincidență că mă aflu acum aici. Mă aflu în toiul competiției. După prima probă s-a trecut direct la următoarea, cursa cu obstacole. Trebuie să sar peste obstacole din ce în ce mai înalte, de la 10 cm la 1 metru. Am o febră musculară groaznică, dar ies pe primul loc. Urmează un moment de respiro timp de o jumătate de oră. Inima îmi pulsează sângele prin vene într-un ritm alert.

După o ghicitoare rezolvată și un puzzle format din oameni, ajung la proba numărul 4.

După 35 de minute sunt la intrarea într-un labirint format din gard viu. Trebuie să scot cel mai bun scor. Nu ni s-au zis condițiile de jos, dar pentru prima dată realizez că sunt într-o competiție. În fața mea se închid și se deschid alei pentru a putea înainta. Văd o portiță de scăpare cu ajutorul soarelui care se întrevede printre ramuri. Intru prin tufiș și observ un drum drept de 20 metri. Ajung la capăt și prin luminiș observ lunii de cale ferată. Asta este scăparea mea. Trebuie să urmez calea ferată, aceasta este cheia. Parcurg 4 metri încet și deodată tufișul se transformă în oglinzi. Alerg următorii 14 metri când observ că aproape de final, ultimii 4 metri de oglinzi din fața mea încep să se apropie. Sunt claustrofobă, mă las în 4 labe, găsesc 2 șipci și le bag sub zidurile care mai au puțin și mă strivesc. Se opresc. Drumul devine drept și pentru prima dată reușesc să trag aer în plămâni adânc.

Proba numărul 5 a început fără voia mea. Nu sunt atentă și cad într-un hău. Ajung într-o cutie de sticlă acum închisă ermetic în care începe să curgă apă. Mi-e teamă dintotdeauna să nu mor înecată. Instinctul de supraviețuire se activează. Mă panichez, dau din mâini și din picioare și simt cum cantitatea de oxigen se diminuează considerabil. Mă calmez și închid ochii pentru o secundă. Apa acum îmi ajunge până la brâu. Am pe cap o căciulă dintr-un material impermeabil. O dau jos și o atașez la gura țevii prin care curge apa și sigilez cu ajutorul clamei de păr. Se activează mecanismul de deschidere a trapei de sub mine și ajung într-un lift.

După monitorul din lift mă aflu la etajul 50. Suntem în continuă cădere și trebuie să evadez cât pot de repede din lift. Dau trapa de deasupra deoparte și urc cu greu. Ajung pe lift și am de înfruntat o altă frică foarte puternică de-a mea- frica de înălțime. Trebuie să urc pe o scară șubredă până la ușa deschisă de la etajul 50. Mă țin cu prețul vieții de marginea scării și ajung în sfârșit la ușa întredeschisă. Adrenalina a atins cote maxime. Îmi simt sângele pulsând în urechi. Am tremurat tot drumul și cred că a ajutat faptul că nu m-am uitat în jos. Mă strecor prin spațiul strâmt și ajung la etajul 50. Acolo o mulțime de oameni aplaudă cu frenezie. În fața mea sunt 15 oameni cu mantii. AM CÂȘTIGAT!

Acum am realizat că ultima probă a fost parcursă în timpul celorlalte etape. Mi-am înfrânt cele mai puternice frici: claustrofobia, frica de înec și cea de înălțime.

 Competiția a fost organizată de InterComFilm. Toată întrecerea a fost filmată cu camere ascunse și cu ajutorul camerelor încorporate în trackerul primit la început.

Am fost personajul principal pentru un film pentru copii – „Strumpfii: Satul Pierdut”Cu ajutorul unor camere ultraperformante toată acțiunea s-a transformat într-o animație. Astăzi s-au filmat toate scenele și tot astăzi cu ajutorul tehnologiei înaintate este și data lansării-  31 martie 2017.

Am câștigat cel mai frumos premiu: am devenit  Ștrumpfița , membru cu drepturi depline a Ordinului Ștrumpfilor.

Această postare a fost scrisă în cadrul competiției Spring Superblog 2017.

One thought on “O competiție cu bucluc”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *